LINGVISTICĂ ROMANICĂ
clasificarea limbilor romanice
A. româna
zona balcano-romanică
Romania orientală B. dalmata
sarda
italiana zona italo-romanică
retoromana (ladina)
C. franceza și franco-provensala zona galo-romanică
Romania occidentală occitana (provensala)
catalana
zona ibero-romanică
D. spaniola
portugheza
istoria filologiei romanice
SCURT ISTORIC IN FILOLOGIA ROMANICA:
Filologia romanică s-a născut la sfârșitul secolului al-XVIII-lea în urma mișcării culturale
declanșate de romantism.
Friedrich Schlegel a arătat pentru prima oară raporturile dintre greacă, latină și germanică,
pe de o parte, și sanscrită, vechea limbă sacră a Indiei, pe de alta.
Wilhelm von Humboldt a avut asupra limbii o viziune în același timp filozofică și istorică.
Franz Bopp (1791-1867) este considerat părintele lingvisticii istorice realizând comparații
asupra structurii gramaticale a limbilor indo-europene.
Dante în secolul al XIV-lea realizează un studiu asupra dialectelor italice, identificând trei
specii de idiomuri: în nordul Europei – germanii, în partea orientală – grecii, iar în partea meridională
– latinii.
FILOLOGIA ROMANICA – DISCIPLINA STIINTIFICA:
François Raynouard (1761-1836) poate fi considerat părintele filologiei romanice. El a
studiat intens provensala, limba trubadurilor. Raynouard a comis totuși o eroare de perspectivă – el
nu considera că diversele limbi romanice ar fi continuatoarele directe ale latinei, ci că din latina
populară s-ar fi dezvoltat o limbă romană vorbită cu mici deosebiri între secolele al VII-lea și al IX-
lea și care poate fi identificată cu provensala, numită de el langue romane. A văzut exact unele
fenomene de evoluție a limbilor neolatine, cum ar fi construirea viitorului cu habeo .
1.
, LINGVISTICĂ ROMANICĂ
Friedrich Diez (1794-1876) adaptează la limbile neolatine metoda comparativ-istorică inițiată
de Franz Bopp pentru limbile indo-europene și de Jakob Grimm pentru cele germanice. Friedrich
Diez a fost nu numai întemeietorul lingvisticii, ci și al filologiei romanice în sens larg, prin urmare
este considerat părintele filologiei romanice pe baze științifice.
Diez își începe gramatica limbilor romanice cu aceste cuvinte – ” Șase limbi romanice ne atrag
atenția prin originalitatea lor gramaticală sau prin importanța lor literară: două la est, italiana și
valaha; două la sud-vest , spaniola și portugheza; două la nord-vest, provensala și franceza; toate
își au izvorul prim și principal în latină; dar ele nu provin din latina clasică folosită de autori, ci, așa
cum s-a spus adeseori și pe bună dreptate, din latina populară a romanilor care era folosită alături
de latina clasică”.
Odată cu apariția dialectologiei, se trece la o nouă etapă în domeniul lingvisticii romanice.
Ea pornește din Italia, unde are câțiva precursori:
• Francesco Cherubini
• Pietro Monti
• Giovani Spano
• Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907) cu opera Saggi ladini este considerat părintele
dialectologiei romanice !
Pierre Rousselot este creatorul foneticii experimentale sau instrumentale și a demonstrat că
vorbirea umană nu este unitară nici în cadrul unei singure familii.
Wilhelm Meyer Lübke este cel mai mare teoretician al lingvisticii romanice după Diez.
Lingvistul german Georg Wenker (1852-1911) și-a propus să stabilească și să fixeze
cartografic granițele dialectelor germanice, astfel că el realizează un proiect de atlas lingvistic al
dialectelor germanice cu 128 de hărți.
Balcanologul german Gustav Weigand, după ce a efectuat anchete personale în România, în
toate dialectele de tip dacoromân, a strâns rezultatele sub formă cartografică, realizând primul Atlas
Lingvistic Român .
Primul mare atlas modern, Atlas Linguistique de la France,( A.L.F.) a fost inițiat și efectuat
de lingvistul elvețian Jules Gilliéron (1854-1926), profesor la Paris.
Lucrările de onomasiologie (studiază cum se exprimă o anumită noțiune sau un obiect într-un
domeniu lingvistic) încep din 1892 prin cercetările unui neogramatic italian, Carlo Salvioni, cu un
mic studiu asupra licuriciului. Dar abia trei ani mai târziu, odată cu romanistul elvețian Ernst
Tappolet, care a studiat numele romanice ale relațiilor de rudenie, s-a născut adevărata onomasiologie
romanică, pe care Tappolet o numește lexicologie comparată.
Neolingvistica, structuralismul și alte tendințe moderne și-au adus contribuția la dezvoltarea
filologiei romanice:
• Școala geneveză a lui Ferdinand de Saussure (1815-1913) cu Charles Bally și Albert
Sechehaye,
• Cercul lingvistic de la Praga, unde se naște fonologia, cu reprezentanții:
o Serge Karcevski
o Roman Jakobson (1896-1982)
o Nikolai Trubetzkoy
2.
, LINGVISTICĂ ROMANICĂ
• Cercul lingvistic din Copenhaga, numită și școala glosematică sau structuralism
danez, având ca reprezentant pe Louis Hielmslev.
italiana
I. CADRUL ETNICO-GEOGRAFIC:
Se vorbește în interiorul actualei Republici Italiene, iar în afara granițelor ei politice:
• Republica San-Marino.
• Elveția Italiană (cantonul Ticino și Grigioni); în afară de dialecte se vorbește lb. it. Literară,
considerată cea de-a III-a lb. a confederațiunii elvetice, după franceză și germană.
• Corsica (aparține pol. Franței, 1769).
• Pen. Istria (în Croația, care după al Doilea R. M. a trecut la Iugoslavia).
• Regiunea Nisei (cedată Franței în 1860), în principatul Monaco.
• Ca lb. de cultură în Insula Malta.
• De numeroși it. stabiliți în fostele colonii și în străinătate, mai ales acolo unde formează
nuclee compacte (în America de Nord).
Numărul vorbitorilor este apreciat la peste 500 milioane de pers. Pe teritoriul pol. se vb. și:
• ladina (retoromana) în Tirolul Italian și Friul.
• slovenă și sârbocroată în N-E țării.
• germană la partea de N a It.
• în partea de N-V, la Piemont există două zone de penetrație lungi:
o franco-provensală
o provensală-occitană
• în It. de S și Sicilia există dialecte albaneze (primul nucleu al albanezei: sec. XV).
• dialecte grecești în It. de S în Calabria.
• română.
II. MODUL DE FORMARE:
Dintre toate lb. romanice, it. este singura care continuă latina vorbită la ea acasă.
Istoria lb. it. se confundă cu cea a latinei de până la căderea Imp. Roman de Apus.
Substratul lb. lat. (oscumbric, etrusc, ligur, venet, ilir, grec, celtic) ar constitui implicit substratul
lb. it. În urma procesului de romanizare a Pen. Romanice nu a rezultat o lb. romanică de felul
celorlalte lb. romanice. Într-adevăr, lb. it. nu este rezultatul direct al procesului de romanizare
desfășurat în Pen. Italiană, ci rezultatul evoluției în timp a lb. latine.
Adstraturile și substraturile cu referire la lb. lat. și it.:
• influența bizantină: dominația bizantină în It. începe în 553-554, odată cu inițierea acțiunii
lui Iustinian de a cuceri Imp. Roman de Apus.
3.
, LINGVISTICĂ ROMANICĂ
o cucerirea It. de către bizantini a avut loc progresiv în condițiile luptei împotriva
ostrogoților, începând cu Sicilia și teritoriul peninsulelor de până la Napoli. Stăpânirea
Imp. Biz. asupra întregii Pen. It. a durat doar 3 decenii, pentru că în 568 începe
cucerirea It. de longobarzi.
o în împrejurările înaintării înspre N a longobarzilor și mai apoi a expansiunii dinspre S
a arabilor, teritoriul ocupat de bizantini se micșorează treptat.
o la sf. sec. al VII-lea, Bizantinii mai posedau un teritoriu discontinuu (intrau Veneția,
Istria, Ravena, grup de orașe pe Adriatică-Rimini, Ancona).
o în sec. al XI-lea (1071), ocupația bizantină ia sf.
o dacă din p. de v. cultural influența bizantină s-a răspândit în It. printr-un curent de
revenire la valorile Anticității, din p. de v. lingvistic ea a fost minimă. Influența lingv.
a lb. continuă și după sec. al XI-lea, până în sec. al XVI-lea, grație legăturii comerciale
dintre Pen. It. și Bizanț.
o influența scăzută a lb. grecești în perioada dominației bizantine se explică prin
caracterul aproape exclusiv administrativ al acestei stăpâniri.
• influența germană: primele contacte între poporul german și locuitorii Pen. It. începe de
timpuriu (î Hr) datorită vecinătății imediate a triburilor germanice care locuiau în Germ. de
S și V, și care făceau dese incursiuni de pradă în imperiu.
o primul substrat germanic important a fost cel al ostrogoților, a căror lb. constituie o
ramură a lb. germanice orientale. Ostrogoții/ goții de Răsărit stăpânesc în It. doar o
jumătate de sec., 494-555. Stăpânirea lor e scurtă dar a lăsat în jur de 70 de cuvinte,
mai ales în dialectele din N.
o longobarzii, grup care face parte din grupul germanic occidental, cuceresc în 568 It.
de N, unde regiunea Longobardia (Lombardia) le păstrează până astăzi amintirea și în
It. C. Stăpânirea durează două sec. Își impun organizația administrativ-militară, bazată
pe grupări de familie, numite fare (familie, neam). Au lăsat toponime și nume de
familie: Baldo, Alberto, Berti, Bertini, etc.
Atât longobarzii cât și ostrogoții au sfârșit prin a fi asimilați de romanicii autohtoni în cursul
sec. al XVII-lea.
• influența francilor care vorbeau un dialect germanic occidental, se distinge prin marea
amploare geografică.
o regatul longobard ia sf. în 774, când Carol cel Mare îl anexează Regatului Fr.
o la această dată, statul franc căpătase o extindere enormă: în afară de Galia romană,
mai domina regiunile germanice și parțial pe cele iberice.
o prin integrarea ei, cel puțin parțială la Imp. Carolingian, It. este despărțită de Răsărit,
unde se continuă tradiția Imp. Roman, și pusă tot mai mult în contact direct cu Europa
Nord-occidentală.
o în acel timp, pe terit. fostei Galii Romane (Fr.), simbioza franco-romană era în plină
dezvoltare: în timp ce pop. germanică de aici (Galia) adopta tot mai mult „lingua
romana”, pop. galo-romanică accepta numele național germanic, astfel încât nu s-a
mai vorbit de gali și Galia, ci franceses și Francia.
• influența germanică continuă și în secolul al X-lea, după ce lb. populară din It. își căpătase
autonomia.
• în epoca modernă apar, mai ales în It. de N, împrumuturile care datează din epoca ocupației
austriece.
4.
clasificarea limbilor romanice
A. româna
zona balcano-romanică
Romania orientală B. dalmata
sarda
italiana zona italo-romanică
retoromana (ladina)
C. franceza și franco-provensala zona galo-romanică
Romania occidentală occitana (provensala)
catalana
zona ibero-romanică
D. spaniola
portugheza
istoria filologiei romanice
SCURT ISTORIC IN FILOLOGIA ROMANICA:
Filologia romanică s-a născut la sfârșitul secolului al-XVIII-lea în urma mișcării culturale
declanșate de romantism.
Friedrich Schlegel a arătat pentru prima oară raporturile dintre greacă, latină și germanică,
pe de o parte, și sanscrită, vechea limbă sacră a Indiei, pe de alta.
Wilhelm von Humboldt a avut asupra limbii o viziune în același timp filozofică și istorică.
Franz Bopp (1791-1867) este considerat părintele lingvisticii istorice realizând comparații
asupra structurii gramaticale a limbilor indo-europene.
Dante în secolul al XIV-lea realizează un studiu asupra dialectelor italice, identificând trei
specii de idiomuri: în nordul Europei – germanii, în partea orientală – grecii, iar în partea meridională
– latinii.
FILOLOGIA ROMANICA – DISCIPLINA STIINTIFICA:
François Raynouard (1761-1836) poate fi considerat părintele filologiei romanice. El a
studiat intens provensala, limba trubadurilor. Raynouard a comis totuși o eroare de perspectivă – el
nu considera că diversele limbi romanice ar fi continuatoarele directe ale latinei, ci că din latina
populară s-ar fi dezvoltat o limbă romană vorbită cu mici deosebiri între secolele al VII-lea și al IX-
lea și care poate fi identificată cu provensala, numită de el langue romane. A văzut exact unele
fenomene de evoluție a limbilor neolatine, cum ar fi construirea viitorului cu habeo .
1.
, LINGVISTICĂ ROMANICĂ
Friedrich Diez (1794-1876) adaptează la limbile neolatine metoda comparativ-istorică inițiată
de Franz Bopp pentru limbile indo-europene și de Jakob Grimm pentru cele germanice. Friedrich
Diez a fost nu numai întemeietorul lingvisticii, ci și al filologiei romanice în sens larg, prin urmare
este considerat părintele filologiei romanice pe baze științifice.
Diez își începe gramatica limbilor romanice cu aceste cuvinte – ” Șase limbi romanice ne atrag
atenția prin originalitatea lor gramaticală sau prin importanța lor literară: două la est, italiana și
valaha; două la sud-vest , spaniola și portugheza; două la nord-vest, provensala și franceza; toate
își au izvorul prim și principal în latină; dar ele nu provin din latina clasică folosită de autori, ci, așa
cum s-a spus adeseori și pe bună dreptate, din latina populară a romanilor care era folosită alături
de latina clasică”.
Odată cu apariția dialectologiei, se trece la o nouă etapă în domeniul lingvisticii romanice.
Ea pornește din Italia, unde are câțiva precursori:
• Francesco Cherubini
• Pietro Monti
• Giovani Spano
• Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907) cu opera Saggi ladini este considerat părintele
dialectologiei romanice !
Pierre Rousselot este creatorul foneticii experimentale sau instrumentale și a demonstrat că
vorbirea umană nu este unitară nici în cadrul unei singure familii.
Wilhelm Meyer Lübke este cel mai mare teoretician al lingvisticii romanice după Diez.
Lingvistul german Georg Wenker (1852-1911) și-a propus să stabilească și să fixeze
cartografic granițele dialectelor germanice, astfel că el realizează un proiect de atlas lingvistic al
dialectelor germanice cu 128 de hărți.
Balcanologul german Gustav Weigand, după ce a efectuat anchete personale în România, în
toate dialectele de tip dacoromân, a strâns rezultatele sub formă cartografică, realizând primul Atlas
Lingvistic Român .
Primul mare atlas modern, Atlas Linguistique de la France,( A.L.F.) a fost inițiat și efectuat
de lingvistul elvețian Jules Gilliéron (1854-1926), profesor la Paris.
Lucrările de onomasiologie (studiază cum se exprimă o anumită noțiune sau un obiect într-un
domeniu lingvistic) încep din 1892 prin cercetările unui neogramatic italian, Carlo Salvioni, cu un
mic studiu asupra licuriciului. Dar abia trei ani mai târziu, odată cu romanistul elvețian Ernst
Tappolet, care a studiat numele romanice ale relațiilor de rudenie, s-a născut adevărata onomasiologie
romanică, pe care Tappolet o numește lexicologie comparată.
Neolingvistica, structuralismul și alte tendințe moderne și-au adus contribuția la dezvoltarea
filologiei romanice:
• Școala geneveză a lui Ferdinand de Saussure (1815-1913) cu Charles Bally și Albert
Sechehaye,
• Cercul lingvistic de la Praga, unde se naște fonologia, cu reprezentanții:
o Serge Karcevski
o Roman Jakobson (1896-1982)
o Nikolai Trubetzkoy
2.
, LINGVISTICĂ ROMANICĂ
• Cercul lingvistic din Copenhaga, numită și școala glosematică sau structuralism
danez, având ca reprezentant pe Louis Hielmslev.
italiana
I. CADRUL ETNICO-GEOGRAFIC:
Se vorbește în interiorul actualei Republici Italiene, iar în afara granițelor ei politice:
• Republica San-Marino.
• Elveția Italiană (cantonul Ticino și Grigioni); în afară de dialecte se vorbește lb. it. Literară,
considerată cea de-a III-a lb. a confederațiunii elvetice, după franceză și germană.
• Corsica (aparține pol. Franței, 1769).
• Pen. Istria (în Croația, care după al Doilea R. M. a trecut la Iugoslavia).
• Regiunea Nisei (cedată Franței în 1860), în principatul Monaco.
• Ca lb. de cultură în Insula Malta.
• De numeroși it. stabiliți în fostele colonii și în străinătate, mai ales acolo unde formează
nuclee compacte (în America de Nord).
Numărul vorbitorilor este apreciat la peste 500 milioane de pers. Pe teritoriul pol. se vb. și:
• ladina (retoromana) în Tirolul Italian și Friul.
• slovenă și sârbocroată în N-E țării.
• germană la partea de N a It.
• în partea de N-V, la Piemont există două zone de penetrație lungi:
o franco-provensală
o provensală-occitană
• în It. de S și Sicilia există dialecte albaneze (primul nucleu al albanezei: sec. XV).
• dialecte grecești în It. de S în Calabria.
• română.
II. MODUL DE FORMARE:
Dintre toate lb. romanice, it. este singura care continuă latina vorbită la ea acasă.
Istoria lb. it. se confundă cu cea a latinei de până la căderea Imp. Roman de Apus.
Substratul lb. lat. (oscumbric, etrusc, ligur, venet, ilir, grec, celtic) ar constitui implicit substratul
lb. it. În urma procesului de romanizare a Pen. Romanice nu a rezultat o lb. romanică de felul
celorlalte lb. romanice. Într-adevăr, lb. it. nu este rezultatul direct al procesului de romanizare
desfășurat în Pen. Italiană, ci rezultatul evoluției în timp a lb. latine.
Adstraturile și substraturile cu referire la lb. lat. și it.:
• influența bizantină: dominația bizantină în It. începe în 553-554, odată cu inițierea acțiunii
lui Iustinian de a cuceri Imp. Roman de Apus.
3.
, LINGVISTICĂ ROMANICĂ
o cucerirea It. de către bizantini a avut loc progresiv în condițiile luptei împotriva
ostrogoților, începând cu Sicilia și teritoriul peninsulelor de până la Napoli. Stăpânirea
Imp. Biz. asupra întregii Pen. It. a durat doar 3 decenii, pentru că în 568 începe
cucerirea It. de longobarzi.
o în împrejurările înaintării înspre N a longobarzilor și mai apoi a expansiunii dinspre S
a arabilor, teritoriul ocupat de bizantini se micșorează treptat.
o la sf. sec. al VII-lea, Bizantinii mai posedau un teritoriu discontinuu (intrau Veneția,
Istria, Ravena, grup de orașe pe Adriatică-Rimini, Ancona).
o în sec. al XI-lea (1071), ocupația bizantină ia sf.
o dacă din p. de v. cultural influența bizantină s-a răspândit în It. printr-un curent de
revenire la valorile Anticității, din p. de v. lingvistic ea a fost minimă. Influența lingv.
a lb. continuă și după sec. al XI-lea, până în sec. al XVI-lea, grație legăturii comerciale
dintre Pen. It. și Bizanț.
o influența scăzută a lb. grecești în perioada dominației bizantine se explică prin
caracterul aproape exclusiv administrativ al acestei stăpâniri.
• influența germană: primele contacte între poporul german și locuitorii Pen. It. începe de
timpuriu (î Hr) datorită vecinătății imediate a triburilor germanice care locuiau în Germ. de
S și V, și care făceau dese incursiuni de pradă în imperiu.
o primul substrat germanic important a fost cel al ostrogoților, a căror lb. constituie o
ramură a lb. germanice orientale. Ostrogoții/ goții de Răsărit stăpânesc în It. doar o
jumătate de sec., 494-555. Stăpânirea lor e scurtă dar a lăsat în jur de 70 de cuvinte,
mai ales în dialectele din N.
o longobarzii, grup care face parte din grupul germanic occidental, cuceresc în 568 It.
de N, unde regiunea Longobardia (Lombardia) le păstrează până astăzi amintirea și în
It. C. Stăpânirea durează două sec. Își impun organizația administrativ-militară, bazată
pe grupări de familie, numite fare (familie, neam). Au lăsat toponime și nume de
familie: Baldo, Alberto, Berti, Bertini, etc.
Atât longobarzii cât și ostrogoții au sfârșit prin a fi asimilați de romanicii autohtoni în cursul
sec. al XVII-lea.
• influența francilor care vorbeau un dialect germanic occidental, se distinge prin marea
amploare geografică.
o regatul longobard ia sf. în 774, când Carol cel Mare îl anexează Regatului Fr.
o la această dată, statul franc căpătase o extindere enormă: în afară de Galia romană,
mai domina regiunile germanice și parțial pe cele iberice.
o prin integrarea ei, cel puțin parțială la Imp. Carolingian, It. este despărțită de Răsărit,
unde se continuă tradiția Imp. Roman, și pusă tot mai mult în contact direct cu Europa
Nord-occidentală.
o în acel timp, pe terit. fostei Galii Romane (Fr.), simbioza franco-romană era în plină
dezvoltare: în timp ce pop. germanică de aici (Galia) adopta tot mai mult „lingua
romana”, pop. galo-romanică accepta numele național germanic, astfel încât nu s-a
mai vorbit de gali și Galia, ci franceses și Francia.
• influența germanică continuă și în secolul al X-lea, după ce lb. populară din It. își căpătase
autonomia.
• în epoca modernă apar, mai ales în It. de N, împrumuturile care datează din epoca ocupației
austriece.
4.
